Autor: dhashd

Castelul Peleș din Sinaia, reședința de vară a regelui României, a fost construit la dorința regelui Carol I al României (1866‑1914), după planurile arhitecților Johannes Schultz, Carol Benesch și Karel Liman, și a fost decorat de celebrii decoratori J.D. Heymann din Hamburg, August Bembé din Mainz și Bernhard Ludwig din Viena.

Este unul dintre cele mai importante edificii de tip istoric din România, având caracter de unicat și este, prin valoarea sa istorică și artistică, unul din cele mai importante monumente de acest fel din Europa celei de‑a doua jumătăţi a secolului al XIX‑lea.

Principele Carol I, ales domn al României în 1866, vizitează pentru prima dată Sinaia – atunci un mic sat de munte – în luna august a acelui an, rămânând încântat de frumusețea respectivelor locuri. Devenit ulterior Regele Carol I al României (1839‑1914), sub a cărui domnie țara și‑a câștigat independența, acesta a hotărât construirea unui castel într‑un loc retras și pitoresc. În 1872, Coroana a achiziționat 1 300 de kilometri pătrați de teren lângă râul Piatra Arsă. Moșia a fost numită Moșia Regală a Sinaiei, iar Principele a comandat construirea unei rezerve regale de vânătoare și a unei reședințe de vară pe proprietate.

Primele trei planuri de proiectare depuse pentru Peleș au fost copii ale altor palate din Europa de Vest, iar regele Carol I le‑a respins pe toate ca fiind lipsite de originalitate și fiind prea costisitoare. Arhitectul german Johannes Schultz a câștigat proiectul prezentând un plan original, care a fost pe gustul regelui: o vilă alpină grandioasă ce combină diferite trăsături ale stilurilor clasice europene, urmând mai ales eleganța italiană și estetica germană de‑a lungul liniilor renascentiste. Lucrările au fost conduse și de arhitectul Carol Benesch.

Fundația Castelului Peleș a fost pusă în 22 august 1873. Au fost construite mai multe clădiri auxiliare simultan cu castelul: camerele de gardă, clădirea Economat, cabana de vânătoare Foisor, grajdurile regale și o centrală electrică. Astfel, Peleș a devenit primul castel din lume alimentat în totalitate de electricitate produsă local. Mai întâi, lucrătorii au depus eforturi pentru a stăpâni elementele capricioase ale naturii, cum ar fi cursurile subterane de apă sau alunecările de teren. Celor 300 de muncitori care au lucrat aici le‑au trebuit doi ani pentru terminarea amenajărilor; în tot acest timp, domnitorul a supravegheat personal, în detaliu, lucrările.

completările ulterioare au fost făcute între 1893 și 1914 de către arhitectul ceh Karel Liman. Acesta a proiectat turnurile, inclusiv turnul central principal, care are o înălțime de 66 metri (217 ft). Vila Sipot, care a servit inițial drept sediu administrativ în timpul construcției, a fost construită mai târziu. Tot Liman va supraveghea și construirea în apropiere a castelului Peleșor (1889‑1903), viitoarea reședință a regelui Ferdinand I și a reginei Maria a României, precum și a vilei regelui Ferdinand din păjistea regală.

În 1875 se pune piatra de temelie a castelului, sub care sunt îngropate câteva zeci de monede de aur de 20 de lei, primele monede românești cu chipul lui Carol I.

În 1883 are loc inaugurarea oficială a Peleșului, pe care domnitorul l‑a văzut ca pe un „sediu” al noii dinastii. Iar așezarea sa pe Valea Prahovei nu era întâmplătoare. Nu departe, la Predeal, era pe vremea aceea granița României cu Austro‑Ungaria. Dar, ulterior, după unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat, castelul a ajuns să fie amplasat chiar în inima țării.

Peleșul a căpătat apoi o tot mai mare importanță, devenind reședința de vară a familiei regale române, care petrecea aici destul de multă vreme, de obicei din mai până în noiembrie. Aici s‑au ținut importante întruniri politice, cum au fost Consiliile de Coroană din 1914 (când s‑a hotărât neutralitatea României din primul război mondial, care tocmai începuse) și 1925.

Costul lucrărilor la castel, întreprinse între 1875 și 1914, a fost estimat la 16.000.000 lei românești în aur (aproximativ 120 de milioane USD astăzi). La construcție au lucrat între trei și patru sute de oameni. Regina Elisabeta a României a scris în jurnalul ei, în faza de construcție:

„Italienii erau zidari, românii construiau terase, albanezii și grecii lucrau în piatră, germanii și ungurii erau dulgheri, turcii ardeau cărămizi. Inginerii erau polonezi, iar sculptorii în piatră erau cehi. Francezii desenau, englezii măsurau. Astfel puteai vedea sute de costume naționale și auzi paisprezece limbi în care vorbeau, cântau, blestemau și se certau în toate dialectele și tonurile. Un amestec vesel de oameni, cai, căruțe, boi și bivoli domestici.”

Construcțiile au înregistrat o ușoară încetinire în timpul Războiului de Independență al României împotriva Imperiului Otoman din 1877‑1878, dar la scurt timp după aceea planurile au crescut ca dimensiune și construcția a fost destul de rapidă. Balul regal de inaugurare oficială a Castelului Peleș a avut loc pe 7 octombrie 1883.

În timpul construcției, Regele Carol I și Regina Elisabeta au locuit în Vila Foisor, la fel ca Regele Ferdinand și Regina Maria în timpul construcției Castelului Peleșor. Regele Carol II s‑a născut la castel în 1893, dând sens expresiei „leagăn al dinastiei, leagăn al națiunii” pe care Carol I l‑a dăruit Castelului Peleș. Carol II a locuit în Vila Foisor lungi perioade din timpul domniei sale.

După abdicarea forțată a regelui Mihai I în 1947, regimul comunist a confiscat toate bunurile regale, inclusiv moșia Peleș. Castelul a fost deschis pentru scurt timp ca atracție turistică. De asemenea, a servit ca loc de recreere și odihnă pentru personalitățile culturale românești. Castelul a fost declarat muzeu în 1953. Nicolae Ceaușescu a închis întreaga moșie între 1975 și 1990, în ultimii ani ai regimului comunist. Zona a fost declarată „zonă de interes pentru protocolul de stat”, iar singurele persoane permise pe proprietate erau personalul de întreținere și cel militar.

Lui Ceaușescu nu‑i plăcea foarte mult castelul și îl vizita rar. În anii 1980, o parte din lemnărie a fost infestată cu „buretele de casă” (Serpula lacrymans). După Revoluția din decembrie 1989, Peleș și Castelul Peleșor au fost reînființate ca situri de patrimoniu și deschise publicului. Astăzi, Castelul Foisor servește ca reședință prezidențială. Clădirea Economat și clădirea Camerelor Gărzii sunt acum hoteluri și restaurante. Unele dintre celelalte clădiri de pe moșia Peleș au fost transformate în vile turistice, iar altele sunt acum „clădiri cu protocol de stat”.

În 2006, guvernul român a anunțat restituirea castelului fostului monarh Mihai I. Retrocedarea efectivă s‑a realizat la data de 20 februarie 2007. Castelul este închiriat de familia regală a României, iar Regele și‑a exprimat dorința ca acesta să continue să adăpostească Muzeul Național Peleș, un muzeu de stat, fiind folosit ocazional pentru evenimentele importante, cu semnificație națională, pe care le organizează Familia Regală.

Cele mai importante săli de vizitat sunt:

• Holul de Onoare – este grandios, cu lambriuri din lemn de nuc, tapetate cu basoreliefuri și statuete. Plafonul mobil din sticlă, acționat cu ajutorul unui motor electric sau printr-un sistem manual, era un element de surpriză pentru vizitatorii regelui, care puteau să admire seninul cerului în nopțile de vară. A fost finalizat complet abia în 1911, sub îndrumarea lui Karel Liman.
• Biblioteca regală atrage în special pe cei pasionaţi de cărţi rare, având coperţi din piele gravate cu litere de aur. Chiar și pentru cei mai puţin familiarizaţi cu universul cărţilor, există un punct de atracţie: ușa secretă, o cale de acces în spatele unui raft cu cărţi, prin care regele se putea refugia în diverse încăperi ale Castelului.
• Sălile de arme, amenajate în perioada anilor 1903 – 1906, adăpostesc peste 4 000 de piese europene și orientale din secolele XIV – XVII. Cele mai preţioase sunt considerate armurile germane din secolele XVI – XVII și o armură completă pentru cal și cavaler, unică în România.
• Sala de muzică a devenit salon de serate muzicale la dorinţa reginei Elisabeta. Mobilierul de aici a fost primit în dar de la maharajahul de Kapurthala.
• Sala Florentină, denumită și Marele Salon, impresionează prin plafonul sculptat în lemn de tei, aurit, cele două mari candelabre și decoraţiunile în stilul neorenasterii italiene.
• Sala Maură este operă a arhitectului Charles Lecompte du Nouy, având elemente hispano‑maure, cu o fântână din marmură de Carrara, copie după o piesă din Cairo.
• Sala de teatru are 60 de locuri și loja regală, fiind decorată în stilul Ludovic al XIV‑lea.
• Sala de Concerte, amenajată în 1906, se află la etajul I. Instrumentele muzicale prezente aici sunt un clavecin executat la Anvers în 1621, un pian cu coadă verticală Blüthner și o orgă Rieger cu două claviaturi.
• Apartamentul Imperial a fost amenajat tot în 1906 cu ocazia vizitei (care nu a mai avut loc) a împăratului Austro‑Ungariei, Franz Josef I, invitat la aniversarea a 40 de ani de domnie a regelui Carol I.

Alte săli:

• Sala de Consilii, care seamănă cu una dintre sălile Primăriei din Lucerna, Elveția.
• Cabinetul de lucru, unde se află un birou impunător și un pupitru pentru audiențe.
• Sufrageria, unde sunt expuse piese de argint de mare valoare, situată la etajul 1 și având mobilier rustic breton din secolul al XVIII‑lea.
• Salonul Turcesc, care adăpostește o colecție de vase turcești și persane din alamă.
• Dormitorul regal, luminat de un candelabru din cristal de Boemia.

Vitraliile Castelului Peleș au fost cumpărate și montate între 1883 și 1914, cele mai multe fiind aduse din Elveția și Germania, piese datând din secolele XV și XVII.

În jurul său, castelul are șapte terase decorate cu statui din piatră, fântâni și vase ornamentale din marmură de Carrara.

După Castelul Bran, Peleșul este considerat al doilea muzeu din țară căutat de turiști.

Importanța castelului este dată și de măsurile de securitate existente: pază militară, supraveghetori și camere video.

Situată într‑un cadru natural feeric, mănăstirea datează din secolul al XVII‑lea și reprezintă identitatea istorică a orașului care și‑a luat numele de la aceasta, fiind prima construcție pe acest teritoriu.

Fondatorul Mănăstirii Sinaia este spătarul Mihai Cantacuzino, care împreună cu mama sa, Elena, și cu sora sa Stanca, a făcut un pelerinaj la Locurile Sfinte (Ierusalim, Nazaret etc.), ajungând cu această ocazie la Muntele Sinai unde s‑a rugat în Mănăstirea Sfânta Ecaterina. Impresionat de cea ce a văzut, s‑a hotărât ca, la întoarcerea în Țara Românească, să construiască în munții românești și să închine Sfintei Fecioare Maria, o mănăstire care să poarte numele Muntelui Sinai, după cum se vede din „actul de fondaţiune”:

„Am zidit din temelie și am înălțat un schiţisor, numindu‑se Sinaia, după asemănarea Sinaiei cei mari și după‑cum arată și Patriarhul Țarigradului Gavriil (1702), pe care Sinaia au numit‑o bine făcând, indemnându‑se de multă dragoste și cucernicie ce avea către sfântul și de Dumnezeu umblatul Munţii Sinaiei”.

La început mănăstirea a fost construită astfel încât să adăpostească doisprezece călugări (după modelul Mântuitorului Iisus Hristos, care şi‑a ales doisprezece apostoli), dar, cu timpul, numărul acestora a crescut, fiind necesară construirea unei alte biserici mai mari şi a unor chiţii suplimentare. Noile construcţii (numite astăzi „curtea nouă”) au fost realizate între anii 1842‑1846, prin grija stareţilor Ioasaf și Paisie. Datorită poziţiei sale strategice, Mănăstirea Sinaia a cunoscut numeroase invazii turceşti şi austriece, care au distrus‑o parțial.

La Mănăstirea Sinaia nu se regăsesc doar trei sute de ani de istorie, ci un adevărat muzeu de artă şi de spiritualitate românească. Vechea biserică este construită în stilul brâncovenesc, arhitectura caracteristică Țării Româneşti, stil ce poartă numele Sf. Voievod Constantin Brâncoveanu (martirizat, la Constantinopol, de turci în 1714). Acest stil, de influență barocă, are drept caracteristici coloanele sculptate în piatră și ornamentate cu motive florale şi vegetale (floare de crin, frunză de stejar etc.). În general bisericile ortodoxe sunt formate din pronaos, naos şi altar, iar stilul brâncovenesc adaugă acestor trei încăperi o a patra, sub forma unei camere deschise susţinute de coloane, pridvorul.

Deosebit de impunător este portalul bisericii, care este sculptat, reprezentând, la dreapta, pe Moise cu Tablele Legii, și, în partea stângă, pe fratele lui Aaron, cu toiagul înfrunzit. La mijlocul portalului se găseşte stema familiei fondatoare – familia Cantacuzino – vulturul bicefal ce ține în gheare semnele imperiale ale puterii: sceptrul și crucea. Pictura din pridvor şi naos este cea originală, realizată de Pârvu Mutu Zugravul, pictorul preferat al Cantacuzinilor.

Cupola pridvorului este pictată cu scene din viaţa Sfintei Ecaterina (ocrotitoarea mănăstirii de la Muntele Sinai), din viaţa Sfântului Gheorghe (protectorul Moldovei şi al militarilor) şi a Sfântului Dumitru (ocrotitorul Țării Româneşti). Pronaosul este dominat de tablou votiv care îl reprezintă pe fondatorul mănăstirii, Mihai Cantacuzino, înconjurat de cei optsprezece copii (mulţi dintre ei fiind adoptaţi), de prima şi a doua soție, precum şi de alţi membri ai familiei Cantacuzino, începând cu Neagoe Basarab (1512‑1521), apoi Radu Şerban, Constantin Şerban, Constantin Cantacuzino, domnitorul Şerban Cantacuzino (pictat cu o coroană pe cap şi cu crucea în mână ca cel carte a trecut deja la cele sfinte) şi alţii.

De remarcat că pictorul Pârvu Mutu Zugravul, în măiestria lui, a reuşit să transmită cu multă fidelitate mesajul fondatorului, acela al „milei creştine” (în aproape toate scenele iconografice personajele sunt pictate cu mâna întinsă). Într‑un document al epocii, Mihai Cantacuzino consemna: „Iubeşte şi miluieşte pe aproapele tău, cercetează pe cel bolnav şi sărac şi adăposteşte în casa ta pe cel oropsit”. Trebuie remarcat şi faptul că el este cel care a construit primul spital în Țara Românească – Spitalul Colțea, în Bucureşti – şi că toată viaţa sa a încurajat operele caritabile.

Dintre ctitoriile lui Mihai Cantacuzino se mai pot aminti: Biserica şi spitalul Colțea, Biserica Fundenii Doamnei din Bucureşti, Schitul Titireciu din Oltenia, o biserică la Râmnicu Sărat etc.

Mănăstirea Sinaia are de asemenea un frumos paraclis, care datează din aceeaşi perioadă – 1695. Paraclisul este o mică biserică, o capelă, specifică mănăstirilor şi reședinţelor episcopale sau mitropolitane unde se desfăşoară slujbe zilnice. Arhitectura sa joasă, precum şi pictura sa originală, întunecată de trecerea timpului, creează fiorul religios al catacombelor primelor secole ale creştinismului. În ceea ce priveşte mesajul dogmatic şi istoric al picturii se cuvine menţionată originalitatea sa, mai ales în pronaos, unde, asemenea unor clișee de film, sunt prezentate ultimele momente din viaţa pământească a Mântuitorului Iisus Hristos:

• Trădarea lui Iuda;
• Prinderea lui Isus în Grădina Getsemani;
• Judecata lui Isus de către cei doi judecători ai Sinedriului evreiesc, Ana şi Caiafa;
• Judecarea şi condamnarea la moarte de către guvernatorul roman Pontiu Pilat;
• Biciuirea;
• Drumul Crucii către Golgota Rastignirii;
• Rastignirea între cei doi tâlhari.

Tot în curtea vechii mănăstiri, lângă paraclis, se găseşte cavoul lui Tache Ionescu, prim‑ministru în perioada Primului Război Mondial, care a avut un rol foarte important în unirea țărilor române după război. Fiind bolnav, s‑a vindecat la Mănăstirea Sinaia, lăsând prin testament dorinţa de a fi îngropat la mănăstirea unde s‑a însănătoșit. Alături de sicriul său se găseşte bustul celei de‑a doua soţii, Adina, bust sculptat în marmură albă de sculptorul italian Roscitano, la Roma, în septembrie 1926.

Plasată în incinta nouă și închinată Sfintei Treimi, Biserica mare a fost construită din piatră şi cărămidă între anii 1842‑1846 prin străduinţa călugărilor care locuiau aici.

Deteriorată de mai multe ori, ea a fost parţial reconstruită între anii 1893‑1903 şi renovată complet după planul arhitectului George Mandrea. Pictura în ulei a fost executată pe fond de aur mozaicat, în stil neobizantin, de pictorul danez Aage Exner. Acesta a realizat o sinteză a culturii arhitecturale religioase româneşti, o biserică cu ziduri groase şi contraforturi puternice, caracteristice mănăstirilor din Moldova, pe care a graftat elementele specifice ale stilului brâncovenesc din Țara Românească.

Un brau de ceramică smălțuită de culoare verde, format din trei linii răsucite din loc în loc, înconjoară exteriorul bisericii; este simbolul unităţii Sfintei Treimi într‑un singur Dumnezeu, precum şi al celor trei principate româneşti, Transilvania, Moldova şi Țara Românească, unite într‑o singură țară: România.

Tabloul votiv din Biserica Mare ne prezintă cinci personaje: Mitropolitul Primat Iosif Gheorghian care a sfinţit biserica în 1903, Regele Carol I reprezentat în costum de ofiţer, mâna stângă sprijinind‑o pe o coloană de piatră căreia îi lipseşte un colţ (aluzie la Regatul României de unde lipseau Bucovina, Basarabia şi Transilvania), Regina Elisabeta (cu pseudonimul de poet Carmen Sylva), ţinând de mână pe Prinţesa Maria (singurul lor copil mort la o vârstă fragedă), ultimul din tablou fiind spătarul Mihai Cantacuzino.

În biserică există una dintre cele mai remarcabile piese din Mănăstirea Sinaia: epitaful executat de Ana Roth. Este lucrat cu acul şi cu fir de aur şi mătase colorată pe pânză de bumbac. Confectionarea acestuia a durat trei ani (1897‑1900), iar epitaful respectiv este înregistrat în catalogul UNESCO.

În naos se găsesc scaunele rezervate familiei regale, unul cu blazonul regal şi emblema Nihil sine Deo (Nimic fără Dumnezeu), şi cel al reginei Elisabeta având incrustate iniţialele E.D. (Elisabeta Doamna). Prin grija Regelui Carol I, Biserica Mare a Mănăstirii Sinaia a fost înzestrată cu energie electrică, fiind prima biserică şi mănăstire ortodoxă din România care a fost electrificată.

Familia regală a locuit în timpul vacanţelor la Sinaia, la mănăstire, o perioadă de 11 ani, începând cu 1871. După mutarea lor la Castelul Peleș, când s‑au sărbătorit 200 de ani de la fondarea mănăstirii, s‑a amenajat în aceste spații (vechea reședință regală) un muzeu religios care funcţionează şi astăzi şi care a fost primul muzeu religios românesc. Muzeul mănăstirii conţine obiecte de cult, prima Biblie tradusă şi tipărită în română la Bucureşti (prin grija domnitorului Şerban Cantacuzino, în 1688) şi o superbă colecţie de icoane.

Pentru cei pasionaţi de artă religioasă se poate menţiona că la Mănăstirea Sinaia se găsesc cinci tipuri de cruci: crucea lui Ştefan cel Mare (care se găseşte pe cupola vechii biserici), crucea grecească (cu braţe egale şi care se găseşte deasupra intrării în Biserica Mare), crucea latină (cu braţe inegale pe turnurile pronaosului marii biserici), crucea slavă (cu inspiraţie barocă, cu mai multe braţe orizontale, pe cupola centrală a Marii Biserici) şi soarele înscris într‑o cruce latină (pe turnul clopotniţei).

În ciuda faptului că Mănăstirea Sinaia este rezultatul unei evoluţii de trei secole, ea păstrează totuşi o unitate remarcabilă. Fiind prima construcţie în această zonă, ea reprezintă şi certificatul de naştere al oraşului Sinaia, oraşul care se va dezvolta mai târziu, după anii 1900.

În ultimii ani au fost realizate lucrări de restaurare ale bisericii vechi a mănăstirii (restaurarea picturii, repararea acoperișului etc.).

Vila “Luminiș” se află situată în cartierul Cumpătu, singurul cartier al oraşului Sinaia, așezat pe malul drept al râului Prahova. În destinul strălucit al lui George Enescu, oraşul Sinaia şi vila “Luminiș” au o semnificaţie aparte. George Enescu şi-a organizat viaţa în aşa fel încât, în perioada dintre concerte, să‑şi găsească ragajul de a putea compune, făcându‑şi un refugiu din vila de la Sinaia.

Vila nu a fost construită întâmplător la Sinaia, deoarece Enescu a fost legat atât sentimental, cât şi profesional de acest oraş, datorită sprijinului Reginei Elisabeta, Castelului Peleș, fiind pentru el o poartă de lansare în lumea muzical‑culturală a epocii. Întreaga vilă este mobilată şi aranjată cu rafinament şi imaginaţie, reunind în mod armonios şi original elementele omamentale şi de mobilier în stilurile româneşti şi orientale.

Bucurându‑se de admiraţia Reginei Elisabeta – celebra protectoare a artelor cu pseudonimul de poetă Carmen Sylva – George Enescu a fost invitat deseori să cânte la Castelul Peleș. La seratele date de regină – pe care le acompania – inspirat de unele poeme ale acesteia a compus câteva lieduri. Iată ce reprezenta pentru el protectoarea artelor: „Regina Elisabeta judecă oamenii şi lumea după inima‑i curată şi generoasă. Pentru mine, Ea a fost o prezenţă supraomenească, o fiinţă cu nimb, depărtată de oamenii obișnuiţi, revărsând numai lumină şi bunătate…”.

Vila a fost construită între anii 1923‑1926, de arhitectul Radu Dudescu, din banii aduşi de activitatea concertistică a maestrului. Realizată într‑un stil autentic românesc şi integrată armonios în ambianţa inspiratoare a Munţilor Bucegi, vila “Luminiș” avea să fie atât un loc de inspiraţie pentru o parte semnificativă a creaţiei enesciene, cât şi un loc de recreaţie, maestrul locuind aici timp de 20 de ani, între 1926 şi 1946.

Despărţirea de ţară a lui Enescu s‑a produs în anul 1946, în luna septembrie, după ce a făcut o ultimă vizită în Moldova, la Liveni, la mormântul mamei sale. După această vizită a mărturisit, împăcat într‑un fel cu soarta: „de aici plec odihnit, din seva pământului meu, şi numai asta îmi dă curaj să mă pot dezlipi de ţară, pentru un timp mai lung”.

Din păcate, întoarcerea sa la Sinaia, la vila “Luminiș” care a constituit o mărturie fericită a vieţii marelui muzician român, nu avea să se mai petreacă niciodată. În urma părăsirii definitive a ţării, determinată de evenimentele politice dintre anii 1945‑1946, Enescu semnează la Paris un act de donaţie, prin care vila “Luminiș” urma să devină un aşezământ cultural, conceput ca o casă de odihnă şi reculegere pentru artiştii români şi străini.

În anul 1990, vila “Luminiș” a intrat într‑un proiect de renovare, restaurare şi conservare a obiectelor. Proiectul a fost susţinut de Ministerul Culturii şi de Centrul European de Cultură Sinaia și a durat cinci ani. La data de 5 septembrie 1995, cu ocazia marelui festival “George Enescu” și la dorinţa marelui violonist Yehudi Menuhin – care a fost elevul lui Enescu – vila devine casă memorială, intrând în patrimoniul național cultural.

Iată ce spunea Yehudi Menuhin despre Enescu: „Dacă cititorul ar putea să‑şi închipuie mintea enciclopedică, îngemănată cu inima cea mai generoasă şi mai lipsită de egoism din câte pot exista într‑un om, cu o înfăţişare nobilă şi frumoasă, cu un chip romantic însufleţit mereu de un geniu creator, fie că vorbea, preda, dirigea, cânta la vioară ori la pian, dar mai cu seamă atunci când compunea, imaginea tot n‑ar fi completă. Enescu rămâne pentru mine cea mai extraordinară fiinţă omenească, cel mai mare muzician şi cea mai puternică influenţă exercitată vreodată asupra mea.”

În această casă se păstrează pianul maestrului, realizat la Lausanne, cu care a susţinut bogata sa activitate compoziţională şi concertele oferite apropiaţilor familiei Enescu. La dispoziţia vizitatorilor sunt puse adevărate bijuterii muzicale, ce pot îmbogăţi colecţia fiecăruia: CD‑uri ce conţin capodoperele creaţiei enesciene, dar şi ale titanilor muzicii clasice – Bach, Beethoven, Brahms, Wagner, Mozart – apreciaţi în mod special de talentatul compozitor român şi care au marcat activitatea compoziţională a acestuia.

Programul de vizitare este zilnic între orele 9:00 şi 15:00. Luni închis.

Cazino​ul găzduieşte numeroase conferinţe, simpozioane, congrese şi reuniuni naţionale şi internaţionale; este, în acelaşi timp, locul preferat pentru organizarea unor expoziţii deosebite de artă plastică şi fotografie, lansări de carte, concerte şi spectacole.

Cazino​ul este situat în parcul „Dimitrie Ghica” şi a fost, de asemenea, construit la iniţiativa regelui Carol I. Construcţia a început în anul 1911 şi a fost terminată un an mai târziu, cazinoul fiind inaugurat pe 5 iulie 1912. Închis temporar, printr‑un decret regal, în timpul celui de al Doilea Război Balcanic, va fi reinaugurat în 1913, printr‑un concert al tânărului, pe atunci, genial violonist român George Enescu.

Lucrările au fost supravegheate de arhitectul Petre Antonescu, care era şi autorul planurilor.

Cazino​ul l‑a avut ca prim acţionar pe baronul de Marçay, acţionar şi al cazinoului din Monte‑Carlo, după arhitectura căruia a fost construit şi cel din Sinaia.

Turistii au posibilitatea să viziteze spaţiile din incinta clădirii: Foaierul, Sala de Concerte, Cabinetul „Baronul de Marçay”, Sala Oglinzilor, Cabinetul Verde, Sala Baccara, Sala „Prinţul Dimitrie Ghica”, iar pe palierul secundar, spaţiile din cadrul Galeriei Regale – „Carol I”, „Ferdinand”, „Regina Maria”, „Ştefan Luchian” şi „Nicolae Grigorescu”.

Punctul forte îl reprezintă cele peste 500 de lucrări de artă din pinacotecă şi din cadrul expoziţiilor cu caracter temporar. Sunt remarcabile donaţiile pictorilor Augustin Costinescu, Mihail Gavril, Bogdan Mihai Radu, dar nici expoziţiile cu caracter temporar nu poartă semnătură de neglijat: Cornel Vână, Călin‑Raul Anton, Răzvan Kerekes.

Tururile de vizitare sunt asistate de ghizi instruiţi să prezinte activităţile din incinta clădirii desfăşurate de-a lungul celor 100 de ani de funcţionare.

Totodată, vizitatorii se vor putea relaxa în Cafeneaua Regală din incinta Cazino​ului, unde le sunt recomandate produse cu denumiri regale. Printre acestea, se remarcă Ciocolata Regală cu scorţişă şi Cafeaua Regelui Carol I, cu note de frişcă şi coniac.

Programul de vizitare este de miercuri până duminică, în intervalul orar 10:00 – 18:00, tururile fiind organizate în serii, la interval de 40 de minute.

Preţurile biletelor sunt următoarele:

Tur de vizitare complet (Cazino şi Galeria Regală):
– 15 lei / persoană (adult);
– 10 lei / persoană (copii cu vârstă de până la 15 ani, pensionari, persoane cu dizabilităţi şi grupuri organizate de peste 10 persoane).

Tur Galeria Regală:
– 5 lei / persoană (adult);
– 3 lei / persoană (copii cu vârstă de până la 15 ani, pensionari, persoane cu dizabilităţi).

Cascada feerică din Munții Bucegi

Una dintre cele mai impresionante cascade din România este situată pe versantul estic al Munţilor Bucegi, pe pârâul care izvorăşte de la poalele Munţilor Jepi. Cu o înălţime de 15 metri, Cascada Urlătoarea atrage în fiecare an mii de turişti dornici să se refugieze într-un loc unde spectacolul neîntrerupt al apei îmbie la relaxare şi delectare.

Denumirea cascadei vine de la zgomotul puternic pe care îl scot apele aflate în cădere. O legendă locală spune însă că vuietul cascadei ar fi de fapt plânsul necontenit al unei păstoriţe care, speriată de dragostea a doi fraţi, s‑ar fi aruncat de pe stânci.

Pe lângă principală cădere de apă, la câteva sute de metri mai sus se mai găsesc două cascade mai mici, denumite Urlătoarea Mare şi Urlătoarea Mică. Turiştii ajung însă mai rar acolo, întrucât traseul nu este amenajat.

Cel mai uşor drum spre Cascada Urlătoarea porneşte de la telecablul Bâşteni şi este marcat cu buline roşii. Parcurgerea traseului se face de regulă în circa o oră şi jumătate, însă se poate ajunge şi la două ore, în funcţie de anotimp şi de numărul popasurilor.

Deşi considerat uşor de parcurs, drumul care porneşte din Bâşteni nu este în totalitate lipsit de peripeţii. Pe lângă două podete din lemn care pot da o senzaţie de ameţeală, pe traseu există mai multe panouri care avertizează asupra prezenţei urşilor în zonă.

Avertizarea este întărită şi de amprentele lăsate în urmă de animale. Cu toate acestea, nu au fost raportate prea multe incidente care să implice urşi pe acel traseu.

Cunoaşătorii muntelui le recomandă turiştilor folosirea unui echipament adecvat, format din bocanci şi pelerină de ploaie, întrucât traseul are câteva hopuri mici.

Un alt traseu marcat către Urlătoare porneşte de la Poiana Tapului şi a fost realizat de Regele Carol I. Acesta leagă Castelul Peleș de Cascada Urlătoarea şi este cunoscut sub numele de „Drumul Regal”.

Conform localnicilor, Regina Maria popaşa în apropiere de cascadă în plimbările ei călare, pentru a se odihni pe „Fotoliul Reginei”, o piatră în formă de tron domnesc care s‑ar afla în zona respectivă. Drumul către acest monument nu este, însă, marcat, astfel că doar cunoaşătorii ştiu să ajungă acolo.

Domnul și doamnele de piatră

Sfinxul din Munţii Bucegi este un megalit antropomorf situat la 2.216 m altitudine.

Originea numelui Sfinxului este datorată asemănării sale cu un cap uman, mai exact cu Sfinxul Egiptean; formarea lui este datorată eroziunii eoliene (vântului). Format dintr-un bloc mare de piatră ce a căpătat forma de astăzi într-un timp îndelungat, Sfinxul din Bucegi, aflat pe platoul Bucegi, măsoară 8 metri în înălţime și 12 metri în lăţime.

Din punct de vedere istoric și chiar mistic, Sfinxul este reprezentarea unei divinităţi supreme din timpuri pelasgice. Aspectul său omenesc este asociat cu o expresie de suveranitate și putere, acest lucru fiind evidenţiat prin faţa proporţionată, buze severe și bărbie voluntară. Pelasgii au fost anteriori grecilor; triburile lor au fost răspândite mai ales în zona Mării Egee.

Mulţi istorici merg până acolo încât spun că Marele Sfinx de la Giza, Egipt, este o copie a celui de pe platforma Bucegilor. Acest lucru se bazează pe nişte asemănări care sunt mai mult sau mai puţin întâmplătoare, cum ar fi faptul că Sfinxul din Bucegi are aceeaşi înălţime cu cel egiptean, de la Gizeh.

Asemănarea sa cu un Sfinx (dacă este privit din anumite unghiuri, marcate în jurul său), căt și legendele și istoria locului, au făcut ca această formaţiune geologică să devină o atracţie turistică importantă.

În perioada 1966‑1968, arhitectul peruan Daniel Ruzo a observat că Sfinxul seamănă cu chipul principal dintr‑un ansamblu sculptat într‑o stâncă de pe podișul Marcahuasi, din Peru, numit „Monumentul Omenirii”: „Sfinxul nu reprezintă doar un singur chip, fiind înconjurat de altele, dar din rase diferite, precum şi de capul unui câine, care are rol de străjer al unei comori aflate într‑o „peșteră a tezaurului” în apropierea Omului”.

Se spune că acest loc a fost centru energetic folosit pe vremuri de extratereştri, multe legende circulând prin părţile locului în acest sens. În imediata apropiere a Sfinxului se află o anumită peșteră ce ar strânge mistere energetice deosebite. Aceste mistere energetice sunt atracţia multor oameni pasionaţi de acest subiect.

Alte zvonuri spun că tot aici ar exista o mină de uraniu, părăsită, ce nu mai este în funcţiune din al Doilea Război Mondial.

În vârful munţilor Bucegi, stâncile şochează prin formele lor umanoide, care au îndemnat oamenii să caute răspunsuri mistice cu privire la modelarea lor.

În jurul Sfinxului din Bucegi și al Babelelor s-au ţesut legende și s‑au învârtit zeci de teorii mitologice, nastrușnice ori doar amuzante. Unii afirmă că n‑ar fi naturale, ci modelate cu har și interes de mână omului, alţii că „pietrele“ din vârf de munte emană energii pozitive nemaiîntâlnite care au apărat ţara de duşmani, iar cei mai „originali“ spun că sunt – fără nicio îndoială – urme ale unei civilizaţii extraterestre.

Printre presupuneri se numără faptul că „Atlasul“ din mitologia greacă n‑ar fi altul decât vârful Omu din Bucegi, că Prometeu a fost înlănţuit de o stâncă de pe acelaşi vârf, că Babele ar fi nişte altare ciclopice ale vechii populaţii pelasgice, sau că Sfinxul Bucegilor ar fi fost modelat de daci. De altfel, asemănarea izbitoare a Sfinxului cu un cap de dac acoperit cu o cusmă a îndemnat perpetuarea miturilor.

Mituri demontate

Uriaşul cap de om din vârf de munte, atracţie turistică şi „minune“ care suscită interesul turiştilor şi al cercetătorilor, este, în fapt, doar o stâncă modelată în urma acţiunii îndelungate a îngheţului şi dezgheţului, roasă de vânt şi de ploaie. Pe scurt, natura a ales forma acestor stânci de la înălţime: cea de ciuperci (Babele) sau de cap uman (Sfinxul). Totuşi, s‑au format de-a lungul timpului mai multe teorii care aduc în discuţie intervenţia umană asupra acestor stânci ori să treacă „monumentele“ pe lista enigmelor lumii.