Mănăstirea Sinaia

Situată într‑un cadru natural feeric, mănăstirea datează din secolul al XVII‑lea și reprezintă identitatea istorică a orașului care și‑a luat numele de la aceasta, fiind prima construcție pe acest teritoriu.

Fondatorul Mănăstirii Sinaia este spătarul Mihai Cantacuzino, care împreună cu mama sa, Elena, și cu sora sa Stanca, a făcut un pelerinaj la Locurile Sfinte (Ierusalim, Nazaret etc.), ajungând cu această ocazie la Muntele Sinai unde s‑a rugat în Mănăstirea Sfânta Ecaterina. Impresionat de cea ce a văzut, s‑a hotărât ca, la întoarcerea în Țara Românească, să construiască în munții românești și să închine Sfintei Fecioare Maria, o mănăstire care să poarte numele Muntelui Sinai, după cum se vede din „actul de fondaţiune”:

„Am zidit din temelie și am înălțat un schiţisor, numindu‑se Sinaia, după asemănarea Sinaiei cei mari și după‑cum arată și Patriarhul Țarigradului Gavriil (1702), pe care Sinaia au numit‑o bine făcând, indemnându‑se de multă dragoste și cucernicie ce avea către sfântul și de Dumnezeu umblatul Munţii Sinaiei”.

La început mănăstirea a fost construită astfel încât să adăpostească doisprezece călugări (după modelul Mântuitorului Iisus Hristos, care şi‑a ales doisprezece apostoli), dar, cu timpul, numărul acestora a crescut, fiind necesară construirea unei alte biserici mai mari şi a unor chiţii suplimentare. Noile construcţii (numite astăzi „curtea nouă”) au fost realizate între anii 1842‑1846, prin grija stareţilor Ioasaf și Paisie. Datorită poziţiei sale strategice, Mănăstirea Sinaia a cunoscut numeroase invazii turceşti şi austriece, care au distrus‑o parțial.

La Mănăstirea Sinaia nu se regăsesc doar trei sute de ani de istorie, ci un adevărat muzeu de artă şi de spiritualitate românească. Vechea biserică este construită în stilul brâncovenesc, arhitectura caracteristică Țării Româneşti, stil ce poartă numele Sf. Voievod Constantin Brâncoveanu (martirizat, la Constantinopol, de turci în 1714). Acest stil, de influență barocă, are drept caracteristici coloanele sculptate în piatră și ornamentate cu motive florale şi vegetale (floare de crin, frunză de stejar etc.). În general bisericile ortodoxe sunt formate din pronaos, naos şi altar, iar stilul brâncovenesc adaugă acestor trei încăperi o a patra, sub forma unei camere deschise susţinute de coloane, pridvorul.

Deosebit de impunător este portalul bisericii, care este sculptat, reprezentând, la dreapta, pe Moise cu Tablele Legii, și, în partea stângă, pe fratele lui Aaron, cu toiagul înfrunzit. La mijlocul portalului se găseşte stema familiei fondatoare – familia Cantacuzino – vulturul bicefal ce ține în gheare semnele imperiale ale puterii: sceptrul și crucea. Pictura din pridvor şi naos este cea originală, realizată de Pârvu Mutu Zugravul, pictorul preferat al Cantacuzinilor.

Cupola pridvorului este pictată cu scene din viaţa Sfintei Ecaterina (ocrotitoarea mănăstirii de la Muntele Sinai), din viaţa Sfântului Gheorghe (protectorul Moldovei şi al militarilor) şi a Sfântului Dumitru (ocrotitorul Țării Româneşti). Pronaosul este dominat de tablou votiv care îl reprezintă pe fondatorul mănăstirii, Mihai Cantacuzino, înconjurat de cei optsprezece copii (mulţi dintre ei fiind adoptaţi), de prima şi a doua soție, precum şi de alţi membri ai familiei Cantacuzino, începând cu Neagoe Basarab (1512‑1521), apoi Radu Şerban, Constantin Şerban, Constantin Cantacuzino, domnitorul Şerban Cantacuzino (pictat cu o coroană pe cap şi cu crucea în mână ca cel carte a trecut deja la cele sfinte) şi alţii.

De remarcat că pictorul Pârvu Mutu Zugravul, în măiestria lui, a reuşit să transmită cu multă fidelitate mesajul fondatorului, acela al „milei creştine” (în aproape toate scenele iconografice personajele sunt pictate cu mâna întinsă). Într‑un document al epocii, Mihai Cantacuzino consemna: „Iubeşte şi miluieşte pe aproapele tău, cercetează pe cel bolnav şi sărac şi adăposteşte în casa ta pe cel oropsit”. Trebuie remarcat şi faptul că el este cel care a construit primul spital în Țara Românească – Spitalul Colțea, în Bucureşti – şi că toată viaţa sa a încurajat operele caritabile.

Dintre ctitoriile lui Mihai Cantacuzino se mai pot aminti: Biserica şi spitalul Colțea, Biserica Fundenii Doamnei din Bucureşti, Schitul Titireciu din Oltenia, o biserică la Râmnicu Sărat etc.

Mănăstirea Sinaia are de asemenea un frumos paraclis, care datează din aceeaşi perioadă – 1695. Paraclisul este o mică biserică, o capelă, specifică mănăstirilor şi reședinţelor episcopale sau mitropolitane unde se desfăşoară slujbe zilnice. Arhitectura sa joasă, precum şi pictura sa originală, întunecată de trecerea timpului, creează fiorul religios al catacombelor primelor secole ale creştinismului. În ceea ce priveşte mesajul dogmatic şi istoric al picturii se cuvine menţionată originalitatea sa, mai ales în pronaos, unde, asemenea unor clișee de film, sunt prezentate ultimele momente din viaţa pământească a Mântuitorului Iisus Hristos:

• Trădarea lui Iuda;
• Prinderea lui Isus în Grădina Getsemani;
• Judecata lui Isus de către cei doi judecători ai Sinedriului evreiesc, Ana şi Caiafa;
• Judecarea şi condamnarea la moarte de către guvernatorul roman Pontiu Pilat;
• Biciuirea;
• Drumul Crucii către Golgota Rastignirii;
• Rastignirea între cei doi tâlhari.

Tot în curtea vechii mănăstiri, lângă paraclis, se găseşte cavoul lui Tache Ionescu, prim‑ministru în perioada Primului Război Mondial, care a avut un rol foarte important în unirea țărilor române după război. Fiind bolnav, s‑a vindecat la Mănăstirea Sinaia, lăsând prin testament dorinţa de a fi îngropat la mănăstirea unde s‑a însănătoșit. Alături de sicriul său se găseşte bustul celei de‑a doua soţii, Adina, bust sculptat în marmură albă de sculptorul italian Roscitano, la Roma, în septembrie 1926.

Plasată în incinta nouă și închinată Sfintei Treimi, Biserica mare a fost construită din piatră şi cărămidă între anii 1842‑1846 prin străduinţa călugărilor care locuiau aici.

Deteriorată de mai multe ori, ea a fost parţial reconstruită între anii 1893‑1903 şi renovată complet după planul arhitectului George Mandrea. Pictura în ulei a fost executată pe fond de aur mozaicat, în stil neobizantin, de pictorul danez Aage Exner. Acesta a realizat o sinteză a culturii arhitecturale religioase româneşti, o biserică cu ziduri groase şi contraforturi puternice, caracteristice mănăstirilor din Moldova, pe care a graftat elementele specifice ale stilului brâncovenesc din Țara Românească.

Un brau de ceramică smălțuită de culoare verde, format din trei linii răsucite din loc în loc, înconjoară exteriorul bisericii; este simbolul unităţii Sfintei Treimi într‑un singur Dumnezeu, precum şi al celor trei principate româneşti, Transilvania, Moldova şi Țara Românească, unite într‑o singură țară: România.

Tabloul votiv din Biserica Mare ne prezintă cinci personaje: Mitropolitul Primat Iosif Gheorghian care a sfinţit biserica în 1903, Regele Carol I reprezentat în costum de ofiţer, mâna stângă sprijinind‑o pe o coloană de piatră căreia îi lipseşte un colţ (aluzie la Regatul României de unde lipseau Bucovina, Basarabia şi Transilvania), Regina Elisabeta (cu pseudonimul de poet Carmen Sylva), ţinând de mână pe Prinţesa Maria (singurul lor copil mort la o vârstă fragedă), ultimul din tablou fiind spătarul Mihai Cantacuzino.

În biserică există una dintre cele mai remarcabile piese din Mănăstirea Sinaia: epitaful executat de Ana Roth. Este lucrat cu acul şi cu fir de aur şi mătase colorată pe pânză de bumbac. Confectionarea acestuia a durat trei ani (1897‑1900), iar epitaful respectiv este înregistrat în catalogul UNESCO.

În naos se găsesc scaunele rezervate familiei regale, unul cu blazonul regal şi emblema Nihil sine Deo (Nimic fără Dumnezeu), şi cel al reginei Elisabeta având incrustate iniţialele E.D. (Elisabeta Doamna). Prin grija Regelui Carol I, Biserica Mare a Mănăstirii Sinaia a fost înzestrată cu energie electrică, fiind prima biserică şi mănăstire ortodoxă din România care a fost electrificată.

Familia regală a locuit în timpul vacanţelor la Sinaia, la mănăstire, o perioadă de 11 ani, începând cu 1871. După mutarea lor la Castelul Peleș, când s‑au sărbătorit 200 de ani de la fondarea mănăstirii, s‑a amenajat în aceste spații (vechea reședință regală) un muzeu religios care funcţionează şi astăzi şi care a fost primul muzeu religios românesc. Muzeul mănăstirii conţine obiecte de cult, prima Biblie tradusă şi tipărită în română la Bucureşti (prin grija domnitorului Şerban Cantacuzino, în 1688) şi o superbă colecţie de icoane.

Pentru cei pasionaţi de artă religioasă se poate menţiona că la Mănăstirea Sinaia se găsesc cinci tipuri de cruci: crucea lui Ştefan cel Mare (care se găseşte pe cupola vechii biserici), crucea grecească (cu braţe egale şi care se găseşte deasupra intrării în Biserica Mare), crucea latină (cu braţe inegale pe turnurile pronaosului marii biserici), crucea slavă (cu inspiraţie barocă, cu mai multe braţe orizontale, pe cupola centrală a Marii Biserici) şi soarele înscris într‑o cruce latină (pe turnul clopotniţei).

În ciuda faptului că Mănăstirea Sinaia este rezultatul unei evoluţii de trei secole, ea păstrează totuşi o unitate remarcabilă. Fiind prima construcţie în această zonă, ea reprezintă şi certificatul de naştere al oraşului Sinaia, oraşul care se va dezvolta mai târziu, după anii 1900.

În ultimii ani au fost realizate lucrări de restaurare ale bisericii vechi a mănăstirii (restaurarea picturii, repararea acoperișului etc.).