Manastirea Sinaia, supranumita si Catedrala Carpatilor

Fondat in 2005      

Situată într-un cadru natural feeric, manastirea datează din secolul al XVII-lea şi reprezintă identitatea istorică a oraşului care si-a luat numele de la aceasta, fiind prima construcţie pe acest teritoriu.

Fondatorul Mănăstirii Sinaia este spătarul Mihai Cantacuzino care împreună cu mama sa, Elena şi cu sora sa Stanca, a făcut un pelerinaj la Locurile Sfinte (Ierusalim, Nazaret etc.), ajungând cu această ocazie la Muntele Sinai unde s-a rugat în Mănăstirea Sfânta Ecaterina. Impresionat de cea ce a văzut, s-a hotărât ca la întoarcerea în Ţara Românească să construiască în munţii româneşti şi să închine Sfintei Fecioare Maria, o mănăstire care să poarte numele Muntelui Sinai, după cum se vede din „actul de fondaţiune”:

Am zidit din temelie şi am înălţat un schiţişor, numindu-se Sinaia, după asemănarea Sinaiei cei mari şi după-cum arată şi Patriarchul Ţarigradului Gavriil (1702), pe care Sinaia au numit-o bine făcând, îndemnându-se de multă dragoste şi cucernicie ce avea către sfântul şi de Dumnezeu umblatul muntele Sinaiei”.

La început mănăstirea a fost construită astfel încât să adăpostească doisprezece călugări (după modelul Mântuitorului Iisus Hristos care şi-a ales doisprezece apostoli), dar cu timpul numărul acestora a crescut, fiind necesară construirea unei alte biserici mai mari şi a unor chilii suplimentare. Noile construcţii (numite astăzi „curtea nouă”), au fost realizate între anii 1842-1846, prin grija stareţilor Ioasaf şi Paisie. Datorită poziţiei sale strategice, Mănăstirea Sinaia a cunoscut numeroase invazii turceşti şi austriece, care au distrus-o parţial.

La Mănăstirea Sinaia nu se regăsesc doar trei sute de ani de istorie, ci un adevărat muzeu de artă şi de spiritualitate românească. Vechea biserică este construită în stilul brâncovenesc, arhitectură caracteristică Ţării Româneşti, stil ce poartă numele Sf. voievod Constantin Brâncoveanu (martirizat, la Constantinopol, de turci în 1714). Acest stil, de influenţă barocă, are drept caracteristici coloanele sculptate în piatră şi ornate cu motive florale şi vegetale (floare de crin, frunză de stejar etc.). În general bisericile ortodoxe sunt formate din pronaos, naos şi altar, iar stilul brâncovenesc adaugă acestora trei încăperi pe cea de a patra, sub forma unei camere deschise susţinută de coloane, pridvorul.

Deosebit de impozant este portalul bisericii, care este sculptat, reprezentând la dreapta pe Moise cu Tablele Legii, şi în partea stângă pe fratele lui, Aaron, cu toiagul înfrunzit. La mijlocul portalului se găseşte stema familiei fondatoare – familia Cantacuzino – vulturul bicefal ce ţine în gheare semnele imperiale ale puterii: sceptrul şi crucea. Pictura din pridvor şi naos este cea originală, realizată de Pârvu Mutu Zugravul, pictorul preferat al Cantacuzinilor.

Cupola pridvorului este pictată cu scene din viaţa Sfintei Ecaterina (ocrotitoarea mănăstirii de la Muntele Sinai), din viaţa Sfântului Gheorghe (protectorul Moldovei şi al militarilor) şi a Sfântului Dumitru (ocrotitorul Ţării Româneşti). Pronaosul este dominat de tablou votiv care îl reprezintă pe fondatorul Mănăstirii, Mihai Cantacuzino, înconjurat de cei optsprezece copii (mulţi dintre ei fiind adoptaţi), de prima şi a doua soţie, precum şi de alţi membri ai familiei Cantacuzino, începând cu Neagoe Basarab (1512-1521), apoi Radu Şerban, Constantin Şerban, Constantin Cantacuzino, domnitorul Şerban Cantacuzino (pictat cu o coroană pe cap şi cu crucea în mână ca cel carte a trecut deja la cele sfinte), şi alţii.

De remarcat că pictorul Pârvu Mutu Zugravul, în măiestria lui, a reuşit să transmită cu multă fidelitate mesajul fondatorului, acela al „milei creştine” (în aproape toate scenele iconografice personajele sunt pictate cu mâna întinsă). Într-un document al epocii, Mihai Cantacuzino consemna: Iubeşte şi miluieşte pe aproapele tău, cercetează pe cel bolnav şi sărac şi adăposteşte în casa ta pe cel oropsit. Trebuie remarcat şi faptul că el este cel care a construit primul spital în Ţara Românească – Spitalul Colţea, în Bucureşti, şi că toată viaţa sa a încurajat operele caritabile.

Dintre ctitoriile lui Mihai Cantacuzino se mai pot aminti: Biserica şi spitalul Colţea, Biserica Fundenii Doamnei din Bucureşti, Schitul Titireciu din Oltenia, o biserică la Râmnicu Sărat etc.

Mănăstirea Sinaia are de asemenea un frumos paraclis, care datează din aceeaşi perioadă – 1695. Paraclisul este o mică biserică, o capelă, specifică mănăstirilor şi reşedinţelor episcopale sau mitropolitane unde se desfăşoară slujbe zilnice. Arhitectura sa joasă, precum şi pictura sa originală înnegrită de trecerea timpului, creează fiorul religios al catacombelor primelor secole ale creştinismului. În cea ce priveşte mesajul dogmatic şi istoric al picturii se cuvine menţionată originalitatea sa, mai ales în pronaos unde, asemenea unor clişee de film, sunt prezentate ultimele momente din viaţa pământească a Mântuitorului Iisus Hristos:

  • Trădarea lui Iuda;
  • Prinderea lui Isus în Grădina Ghetsimani;
  • Judecata lui Isus de către cei doi judecători ai Sinedriului evreiesc, Ana şi Caiafa;
  • Judecarea şi condamnarea la moarte de către guvernatorul roman Pontiu Pilat;
  • Biciuirea;
  • Drumul Crucii către Golgota Răstignirii;
  • Răstignirea între cei doi tâlhari.

Tot în curtea vechii mănăstiri, lângă paraclis, se găseşte cavoul lui Tache Ionescu, prim-ministru în perioada Primului Război Mondial, care a avut un rol foarte important în unirea ţărilor române după război. Fiind bolnav, s-a vindecat la Mănăstirea Sinaia, lăsând prin testament dorinţa de a fi îngropat la mănăstirea unde s-a însănătoşit. Alături de sarcofagul său se găseşte bustul celei de-a doua soţii, Adina, bust sculptat în marmură albă de sculptorul italian Roscitano, la Roma, în septembrie 1926.

Plasată în incinta nouă şi închinată Sfintei Treimi, Biserica mare a fost construită din piatră şi cărămidă între anii 1842-1846 prin străduinţa călugărilor care locuiau aici.

Deteriorată de mai multe ori, ea a fost parţial reconstruită între anii 1893-1903 şi renovată complet după planul arhitectului George Mandrea. Pictura în ulei a fost executată pe fond de aur mozaicat, în stil neobizantin, de pictorul danez Aage Exner. Acesta a realizat o sinteză a culturii arhitecturale religioase româneşti, o biserică cu ziduri groase şi contraforţi puternici, caracteristice mănăstirilor din Moldova pe care a grefat elementele specifice ale stilului brâncovenesc din Ţara Românească. Un brâu de ceramică smălţuită de culoare verde, format din trei linii răsucite din loc în loc, înconjoară exteriorul bisericii; este simbolul unităţii Sfintei Treimi într-un singur Dumnezeu, precum şi a celor trei principate româneşti, Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, unite într-o singură ţară: România.

Tabloul votiv din biserica mare ne prezintă cinci personaje: Mitropolitul Primat Iosif Gheorghian care a resfinţit biserica în 1903, Regele Carol I reprezentat în costum de ofiţer, mâna stângă sprijinind-o pe o coloana de piatră căreia îi lipseşte un colţ (aluzie la regatul României de unde lipseau Bucovina, Basarabia şi Transilvania), Regina Elisabeta (cu pseudonimul de poet Carmen Sylva), ţinând de mână pe Principesa Maria (singurul lor copil mort la o vârstă fragedă), ultimul din tablou fiind spătarul Mihai Cantacuzino.

În biserică există una din cele mai remarcabile piese din Mănăstirea Sinaia: epitaful executat de Ana Roth. Este lucrat cu acul şi cu fir de aur şi mătase colorată pe pânza de bumbac. Confecţionarea acestuia a durat trei ani (1897-1900), iar epitaful respectiv este înregistrat în catalogul U.N.E.S.C.O.

În naos se găsesc scaunele rezervate familiei regale unul cu blazonul regal şi emblema Nihil sine Deo (Nimic fără Dumnezeu), şi cel al reginei Elisabeta având încrustate iniţialele E.D. (Elisabeta Doamna). Prin grija Regelui Carol I, biserica mare a Mănăstirii Sinaia a fost înzestrată cu energie electrică, fiind prima biserică şi mănăstire ortodoxă din România care a fost electrificată.

Familia regală a locuit în timpul vacanţelor la Sinaia, la mănăstire o perioadă de 11 ani, începând cu 1871. După mutarea lor la Castelul Peles, când s-au sărbătorit 200 de ani de la fondarea mănăstirii s-a amenajat în aceste spaţii (vechea reşedinţa regala) un muzeu religios care funcţionează şi astăzi şi care a fost primul muzeu religios românesc. Muzeul mănăstirii conţine obiecte de cult, prima Biblie tradusă şi tipărită în romănă la Bucureşti (prin grija domnitorului Şerban Cantacuzino, în 1688) şi o superbă colecţie de icoane.

Pentru cei pasionaţi de arta religioasă se poate menţiona că la Mănăstirea Sinaia se găsesc cinci tipuri de cruci: crucea lui Ştefan cel Mare (care se găseşte pe cupola vechii biserici), crucea grecească (cu braţe egale şi care se găseşte deasupra intrării în biserica mare), crucea latină (cu braţe inegale pe turnurile pronaosului marii biserici), crucea slavă (de inspiraţie barocă, cu mai multe braţe orizontale, pe cupola centrală a marii biserici) şi soarele înscris într-o cruce latină (pe turnul clopotniţei).

În ciuda faptului că Mănăstirea Sinaia este rezultatul unei evoluţii de trei secole, ea păstrează totuşi o unitate remarcabilă. Fiind prima construcţie în această zonă, ea reprezintă şi certificatul de naştere al oraşului Sinaia, oraş care se va dezvolta mai târziu, după anii 1900.

În ultimii ani au fost realizate lucrări de restaurare ale bisericii vechi a mănăstirii (restaurarea picturii, repararea acoperişului etc.)